de Octavian RACU

E la modă printre intelectualii occidentalizaţi din România şi Republica Moldova să pună la zid aşa-numitul „spirit mioritic” al românului de pretutindeni. Se ajunge până şi la blamarea arhetipului naţional, privit cu dispreţ ca „o frână progresului”.
Da, într-adevăr, „Mioriţa” nu este „euroconformă” şi nici nu poate fi,  pentru că sensul adânc al acestui „liturghii cosmice” este unul radical diferit de cel al filosofiei Europei occidentale.
Cultura europeană este construită pe mituri eroice şi frica patetică faţă de moarte. Întreaga cultură europeană încearcă să depăşească groaza faţă de „bezna necunoscută”, formând în acest fel o viziune, dualistă, maniheică asupra lumii.
Absolut diferită este atmosfera în estul european, în sânul celor mai vechi culturi europene. Aici este prezentă o atitudine eufemistică faţă de fenomenul morţii. Moartea nu este un duşman, nu este un monstru, ci un moment de trecere dintr-o lume în alta.
Este interesant cum oponenţii „Mioriţei” au reuşit extrapoleze subiectul baladei, ajungând la concluzia că...ciobănaşul „refuză lupta” lăsându-se răpus de duşmanii săi. Atitudine pe care moderniştii şi postmoderniştii o consideră demnă de dispreţ. În realitate, balada nu vorbeşte nici despre refuzul, nici despre acceptarea luptei, pentru că subiectul se dezvoltă în jurul relaţiei dintre păstor şi moarte. „Şi de o fi să mor”, înseamnă o moarte ipotetică faţă de care moldoveanul nu are nici o frică. Este o atitudine asemănătoare vechilor daci, strămoşii românilor, pentru care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci renaştere într-o altă lume.