În apărarea spiritului mioritic

de Octavian RACU

E la modă printre intelectualii occidentalizaţi din România şi Republica Moldova să pună la zid aşa-numitul „spirit mioritic” al românului de pretutindeni. Se ajunge până şi la blamarea arhetipului naţional, privit cu dispreţ ca „o frână progresului”.
Da, într-adevăr, „Mioriţa” nu este „euroconformă” şi nici nu poate fi, pentru că sensul adânc al acestui „liturghii cosmice” este unul radical diferit de cel al filosofiei Europei occidentale.
Cultura europeană este construită pe mituri eroice şi frica patetică faţă de moarte. Întreaga cultură europeană încearcă să depăşească groaza faţă de „bezna necunoscută”, formând în acest fel o viziune, dualistă, maniheică asupra lumii.
Absolut diferită este atmosfera în estul european, în sânul celor mai vechi culturi europene. Aici este prezentă o atitudine eufemistică faţă de fenomenul morţii. Moartea nu este un duşman, nu este un monstru, ci un moment de trecere dintr-o lume în alta.
Este interesant cum oponenţii „Mioriţei” au reuşit extrapoleze subiectul baladei, ajungând la concluzia că...ciobănaşul „refuză lupta” lăsându-se răpus de duşmanii săi. Atitudine pe care moderniştii şi postmoderniştii o consideră demnă de dispreţ. În realitate, balada nu vorbeşte nici despre refuzul, nici despre acceptarea luptei, pentru că subiectul se dezvoltă în jurul relaţiei dintre păstor şi moarte. „Şi de o fi să mor”, înseamnă o moarte ipotetică faţă de care moldoveanul nu are nici o frică. Este o atitudine asemănătoare vechilor daci, strămoşii românilor, pentru care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci renaştere într-o altă lume.

La români această atitudine s-a păstrat în obiceiul privegherii mortului în noapte dinainte înmormântării. Prietenii, rudele defunctului, petrec toată noaptea glumind, jucând cărţi de parcă cel din sicriu ar fi fost în viaţă.
În Ardeal, îndeosebi în Maramureş, mai există obiceiul îmbrăcării mortului, care nu a fost căsătorit, în haine de mire, jucându-se, în acest fel, nunta cu mireasa-moarte.
„Spiritul mioritic” este asemănător acelui prunc care în momentul în care suge de la sânul mamei, înfăptuieşte o acţiune metafizică: el transformă natura exterioară în propria sa natură. Moartea este transformată în viaţă, duşmanul devine cel mai bun aliat, străinul devine frate de cruce, naţionalul se echivalează cu socialul. „Spiritul mioritic” este o matrice care asimilează elementul alogen, „transformând neromânescul în românesc”.
Popoarele care nu erau împăcaţi cu fenomenul morţii, de regulă, invadatoare, nu au reuşit să dăinuie în istorie, pentru că împăcarea cu moartea presupune şi un spirit de jertfă. Dar cine este mai pregătit de jertfă decât românca mamă, soţie, soră, etc.?
Românismul este un adevărat cult al feminităţii şi maternităţii. Moartea este o mireasă (noapte, lună, stelele), viaţa este o mamă (pământ), iar sufletul românului se zbate între aceste două poluri în ritm de doină. De fapt, este o descriere a vieţii româneşti: de la naştere, până la moarte, o viaţă care nu este un simplu proces biologic, ci o simfonie cosmică.
În afara acestui fel de a vedea lucrurile, românul încetează a mai fi român în simţire şi se transformă într-un „homo sovieticus” sau mai nou, „homo europeanus: „cuminte”, „logic”, „raţional”, pentru care sensul existenţei pe pământ se măsoară în ritmuri de consum, susţinute de o cultură „optimistă”, cu un cult al „eroilor hollywoodieni” care vin de fiecare dată pe ecranele TV pentru „a salva pământul” de „pericolul” sfârşitului lumii”.
În istorie, isteriile milenariste nu fost caracteristice decât occidentului. În tot acest timp, românul nu face decât să aştepte cu un calm bătrânesc ceea ce este firesc să vină. Toate acestea nu sunt nici ignoranţă, nici fatalism, ci înţelepciune.
Dar să ne întoarcem la “Mioriţa”. Iată ce spunea un oarecare Vaşoti Virgil, în vârstă de 51 de ani, în 1940:
„Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile. Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce este viaţa şi moartea”. Aşadar, Mioriţa este o formulă prin care român calculează rostul existenţei.
În acest context, “revoluţia conservatoare” este reîntoarcerea lui “homo sovieticus” şi “homo europeanu” spre originile sale, spre acea sevă care îi oferă viaţă, forţă şi capacitate de a savura minunăţia cosmosului.