Revista AXA

de Maria DIMINEŢ

A accepta protecţia  statelor mari este cel mai mare dezavantaj pe care statele mici şi-l pot face. Finalul unui asemenea algoritm va fi mereu acelaşi – devastator,  indiferent  cine  asigură „protectoratul” – Est ul sau de Vestul. Sfârşitul războiului rece  a împărţit lumea în două tabere, una promotoare a idealurilor occidentale, şi alta, a valorilor rasăritene.  Prima vrea să scape de vechea influenţă, iar a doua, să se apere de cea nouă. În final, şi unii, şi alţii nu sunt decât „piese de schimb” în jocul  dintre Est şi Vest şi, respectiv, când circumstanţele vor revendica noi  sacrificări, acestea vor fi operate, cu uşurinţă şi fără remuşcări. Este şi cazul Poloniei, care, de altfel,  ştie foarte bine cum  e să fii ofranda  unor interese hegemonice.  Doar că ea, aidoma altor state, din aceeaşi categorie, are nevoie de un „mesia” care să o protejeze de „forţele răului” .

De ce Rusia nu s-ar crede SUA?
Polonia se simte ameninţată de Orient, de aici şi necesitatea  de a se alia Occidentului şi a-i susţine priorităţile.  Sentimentul fricii este pe deplin justificat în condiţiile unui trecut sângeros şi constrângeri de provenienţă estică. De aceea,  orice gest al „duşmanului”, adică al Rusiei, este interpretat bolnăvicios. „Rusia ne tratează ca pe nişte vasali, şi uită că suntem ţări independente”, spunea directorul Centrului internaţional de studii pentru  apărare din Estonia, Kadri Liik, referindu-se la Polonia şi Ţările Baltice. „Rusia se crede SUA”. Şi de ce nu s-ar considera aşa? De parcă SUA le-ar păsa mai mult de aceste popoare decât Rusiei. Ambele puteri urmăresc  scopuri politice şi  financiare, în interacţiunea  cu ţările „neajutorate” sau „ameninţate” , şi nicidecum nu le pasă de oamenii care le adoptă valorile. Şi totuşi, SUA au un mare avantaj faţă de  adversarul său estic (de interesele căruia ţine cont atunci când iau decizii de  politică externă) – cumpără cu mulţi bani ceea ce Rusia nu-şi permite cu mai puţini.  Când însă, ultima, va avea o „o putere de achiziţie” la fel  de mare,  interesele sale  hegemonice în regiune nu vor mai fi un subiect  divergent. Nici vechea chestiune a rusificării, nu va fi abordată ca pe un pericol, ci ca un fapt divers. Până la urmă, care este diferenţa dintre rusificare şi americanizare? Sau dintre doi cumpărători care, pentru acelaşi produs, oferă la fel de mult?

Resentimente poloneze
Polonia îşi doreşte mai mult respect din partea Rusiei,  dar nu ştie cum să se impună. Tonul ei dur, faţă de Moscova, este admirabil  pentru ţările lipsite de curaj, însă nu are efect asupra „destinatarului”. Dacă Varşovia vrea să se răzbune pentru consecinţele pactului  „Ribbentrop –Molotov”, masacrul de la Katyn, din primăvara anului 1940 ( unde au fost împuşcaţi 22.000 militari polonezi de către forţele politice secrete sovietice) şi represiunile staliniste,  abordarea, cu certitudine, nu este potrivită. În primul rând, pentru că statul vinovat, pentru crimele împotriva poporului polonez, nu mai există.  Rusia este,  de un deceniu, o ţară independentă, care, de altfel, a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a pus capăt dominaţiei politice a comuniştilor.  În al doilea rând, deşi este succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS, Federaţia Rusă, în noile circumstanţe, nu se simte obligată să răspundă pentru crimele regimului comunist. Evident că, oricine va încerca s-o acuze şi să-i ceară despăgubiri, nu va fi privit cu ochi buni de Kremlin. Moraliceşte ar fi ca actuala Rusie să „compenseze”  suferinţele şi moartea  polonezilor (şi nu numai) provocate de orânduirea stalinistă.  Dar ce stat, a ţinut vreodată cont de morală, atunci când, a fost vorba de propriile interese?  Şi asta, cu siguranţă, se întreabă şi Kremlinul.

Nord Stream, un „Ribbentrop – Molotov” actualizat?
Rusia, evident, şi-ar dori să aibă relaţii bune cu Polonia, dacă aceasta ar accepta politica sa externă şi energetică.  Polonia, însă, în calitate de ţară cu drepturi depline în UE şi aliat al Statelor Unite, nu-şi poate permite (dincolo de resentimentele şi pretenţiile personale) să se ajusteze  doleanţelor estului. Pentru că politica externă şi energetică a Rusiei nu este compatibilă cu cea a SUA şi UE, chiar dacă ultima, uneori, este mai uşor de abordat. Proiectul Nord Stream este o dovadă  în acest sens. Ideea construirii unei conducte de gaze naturale, pe sub Marea Baltică, care să lege Rusia de Germania, lansată în 1997, a suscitat revolta SUA, a UE, a Poloniei şi  Ţărilor Baltice.  Proiectul a fost perceput ca un pericol la adresa securităţii politice, energetice şi ecologice  din regiune.  Fostul ministru al apărării al Poloniei, Radoslaw Sikorski, a comparat, atunci , Nord Stream cu pactul „Ribbentrop – Molotov”. „Istoria sugerează că atunci când Rusia şi Germania anunţă o afacere comună, Polonia trebuie să fie precaută”. Cancelarul german, Angela Merkel, a cerut însă statelor UE să susţină construcţia gazoductului, motivând că astfel va fi asigurată securitatea energetică a ţărilor europene. În cele din urmă, Comisia Europeană a confirmat sprijinul UE pentru implementarea Nord Stream. Aceasta a argumentat că diversificarea livrărilor de petrol rusesc  este esenţială pentru stabilitatea pieţii, a preţurilor şi, respectiv, stimularea competitivităţii.

Relaţiile Polonia- UE, ameninţate de Nord Stream?
Proiectul Nord Stream continuă să fie o sursă de tensiune între Polonia-Rusia. Statul polonez  crede că, în asemenea mod, Rusia încearcă să slăbească UE şi NATO.  Reprezentantul Poloniei în Parlamentul European, Pawel Zalewski consideră că scopul Nord Stream este de a izola Polonia şi Statele Baltice de NATO şi UE. Polonia este îngrijorată de faptul că Rusia va profita de acest proiect pentru a face presiuni politice asupra statelor europene centrale şi estice.  Potrivit expertului  polonez pe probleme energetice, Dominik Smyrgala, interesele Rusiei sunt geostrategice, dar  nu comerciale. ” Dacă Gazprom ar fi fost o companie vestică, interesată exclusiv de obţinerea profitului şi consolidării relaţiilor comerciale, Nord Stream nu ar fi reprezentat un pericol. Gazprom este însă un instrument al politicii externe ruseşti”. Potrivit unor oficiali polonezi, construcţia conductei  pe teritoriul Ţărilor Baltice ar costa doar 2,2 bilioane de dolari, şi nu 7, 4 bilioane, aşa cum este prevăzut.

Subterfugiu rusesc
Oponenţii văd în Nord Stream un subterfugiu al Rusiei, care i-ar permite să exercite presiuni politice asupra ţărilor tradiţionale de tranzit al gazului rusesc ( Ucraina, Slovacia, Cehia, Belarus şi Polonia), fără a afecta aprovizionarea cu petrol a Europei de Vest. Temerile sunt susţinute şi de refuzul definitiv al Rusiei, din august 2009, de a ratifica Carta Securităţii Energetice. Aceasta reglementează  tranzitul materialelor şi produselor energetic pe teritoriul  statelor membre. Ratificarea ar permite  Rusiei să aplice instrumente legale şi corecte de influenţă a partenerilor săi, dar, totodată, ar obliga-o să-şi asume responsabilităţi  faţă de ei. Federaţia Rusă şi-a justificat refuzul prin neclarificarea unor chestiuni care vizează tranzitarea gazului rusesc pe teritoriul Europei de Vest.

Replica Kremlinului
Ex-preşedintele rus, Vladimir Putin,declara  în 2006 că disputele în jurul proiectului Nord Stream sunt neîntemeiate. În viziunea oficialului rus,  chestiunea este politizată artificial. „Sunt oameni care, prin „aprinderea” subiectului doresc să obţină avantaje politice. Ei sunt or provocatori, or stupizi. Căci dacă gestionăm, în comun, acelaşi sistem de conductă,  depindem unii de alţii”. Rusia susţine în continuare că scopul Nord Stream este asigurarea securităţii energetice a Europei. Categoric, aceasta este interesată şi de protecţia livrărilor sale, de aceea nu vrea să depindă de ţările de tranzit, care  au posibilitatea să exercite presiuni politice asupra Rusiei, prin blocarea aprovizionarea cu gaz rusesc a Europei de vest. Pe de altă parte, Polonia şi Ţările Baltice  conştientizează  că  dacă  Nord Stream  va funcţiona, vor pierde venituri importante, deoarece volumul gazului livrat prin conductele lor va scădea drastic.

Rusia ameninţă
Cooperarea militară dintre Polonia şi SUA este un alt subiect de dispută între ruşi şi polonezi. Controversele s-au iscat în 2007, când George Bush a anunţat  instalarea unui scut antirachetă american în Cehia şi Polonia. SUA  şi-au argumentat  decizia prin necesitatea de a se apăra  de un eventual atac din partea Iranului sau a Coreei de Nord.  Rusia, cum era  de aşteptat,  s-a opus  implementării proiectului. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov,  a declarat, în acest context, că „Polonia a devenit parte dintr-un joc periculos  în cadrul întrecerii nucleare dintre Rusia şi SUA”. Statul Major General al forţelor Armatei Ruse a ameninţat Polonia , în 2008, (făcând referire la doctrina militară a Federaţiei Ruse)  că riscă să devină ţinta unui atac  rusesc, dacă va accepta  amplasarea scutului. Şi Dimitri Medvedev a avertizat în legătură cu dislocarea rachetelor americane: „Rusia va răspunde, iar UE si SUA ar trebui să fie îngrijorate”. Planul Bush a fost sistat subit, la sfârşitul anului trecut, de noul preşedinte al SUA.  Foşti lideri  din Europa l-au acuzat pe Barack Obama de faptul că sacrifică securitatea din regiune de dragul îmbunătăţirii relaţiei cu Rusia. Decizia liderului de la Casa Albă a fost interpretată de adversarii Kremlinului drept „ o cedare în faţa Rusiei”.

Rachete americane lângă Kaliningrad
La doar patru luni de la anularea proiectului lui George Bush,  Pentagonul şi Departamentul de Stat al SUA au anunţat că vor amplasa în Polonia, lângă enclava rusă de la Kaliningrad,  rachete americane de tip „Patriot”. Replica ministrului rus de externe a fost: „ De ce trebuie de făcut mereu ceva care dă impresia Poloniei că se consolidează în faţa Rusiei”? Se pare că ministrul polonez de apărare, Bogdan Klich,  nu  a reuşit să convingă Kremlinul că înţelegerea dintre Washington şi Varşovia nu este una politică. Forţele navale ruse au comunicat, la doar o zi după anunţul făcut de SUA, că îşi vor completa flota, din Marea Baltică,  cu nave de război, dotate cu rachete de croazieră de înaltă precizie, cu rază lungă de acţiune. De asemenea nu din considerente politice (!).

Disensiunile dintre Polonia şi Rusia sunt inevitabile. Nu există premize, în noile ocurenţe geopolitice, ca  interesele acestor două state să concorde. Univocitatea nu are cum să intervină pe fundalul alianţei dintre Polonia şi SUA -  adversarul Rusiei. Poziţia implacabilă faţă de Kremlin, pentru care este apreciată în  Europa de Est,  nu  o va ajuta „să-i pună la punct” pe liderii ruşi. Iar UE şi SUA nu o vor susţine, pentru că e riscant. Poate doar să o provoace, din plăcerea de a tachina Rusia.