Despre virtuţile liderului ideal, decizie şi putere politică

de Dragoş MOLDOVEANU

Într-un clasament personal al operelor clasice care au influenţat sau au avut un impact considerabil asupra minţii umane pe parcursul ultimelor două milenii, Principele lui Machiavelli ocupă indiscutabil o poziţie între primele zece. Mai presus de talentul literar (ce-i drept, discutabil) şi de devotamentul (e drept, admirabil) cu care fostul secretar florentin a încercat să îi insufle contemporanului său, Lorenzo de Medici „Magnificul”, virtuţile conducătorului ideal, lucrarea binemeritat de subiectivă a lui Niccolo Machiavelli are o valoare simbolică necuantificabilă. Citită printre rânduri, opera machiavelliană (nu machiavellică!!) se dovedeşte a fi o profundă analiză psiho-sociologică a naturii umane, aflate în stare politică de conducere sau de război (ceea ce, în numeroase cazuri, poate fi sinonim). Scrisă în 1513 şi publicată abia nouăsprezece ani mai târziu, post-mortem, Principele este o lucrare de referinţă şi astăzi, atât în ştiinţele politice, cât şi în arta militară sau etica umană.

Fie că tratează abuzurile sau nelegiuirile principelui, fie că vorbeşte despre mercenari sau linguşitori, sau despre capacitatea de a-şi ţine cuvântul, filosoful politic din Florenţa oferă indicaţii preţioase asupra modului în care un conducător poate obţine şi menţine puterea. Este ceea ce am putea numi un studiu clasic de putere, prin ceea ce presupune obiectul său.
Fiecare acţiune a principelui, tot ceea ce întreprinde, reprezintă decizii sau consecinţe ale evenimentelor pe care le provoacă sau la care participă şi care, poate, nu depind de voinţa sa. Principele ştie că este mai facilă intervenţia, atunci când un fapt este anticipat la momentul oportun. „Dacă însă aştepţi ca el să se apropie, leacul nu mai vine la timp, pentru că boala nu mai poate fi vindecată în acel moment”, consideră riguros Machiavelli.
Decizia de a comite o nedreptate din raţiunea evitării unei nedreptăţi considerate subiectiv mai mari – spre exemplu: războiul – este incorectă şi nu poate genera decât o reacţie pe măsură. Machiavelli consideră că „războiul este iminent, pentru că acesta nu poate fi evitat, ci doar amânat în defavoarea chiar a celui care declanşează agresiunea”. Problema stăpânirii unui stat poate fi gestionată în trei moduri: statul să fie distrus; liderul să se stabilească, personal, în teritoriul în discuţie; liderul să permită ca statul să fie guvernat, în continuare, în conformitate cu legile proprii, în fruntea unei echipe (numite „guvern”) de încredere.
A lua o decizie care să presupună a face uz de cruzime într-o manieră moderată – fără ca acesta să fie un oximoron sau non-sens – nu este un fapt pe care principele să îl îndeplinească fără a clipi. Niccolo Machiavelli este artizanul ideii conform căreia a utiliza cruzimea o singură dată, din stricta necesitate de prezervare a puterii, fără a continua în aceeaşi direcţie malevolentă, nu este deloc blamabil. Ba chiar este imperios necesar să se procedeze în aşa fel încât acţiunea săvârşită să fie de un real folos oamenilor asupra căreia se răsfrânge, într-o manieră sau alta.
Un principe nu poate dobândi această calitate sau funcţie – şi puterea pe care o implică – decât prin hotărârea unei tabere sau a alteia, adică poporul, respectiv „cei mari”. În acest sens, Machiavelli elaborează o teorie, care aproape va căpăta atributele unei axiome a politicii: „poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul”. Aceste două voinţe generează trei efecte radical diferite: „principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul”. Criteriul cardinal al unei decizii juste îl reprezintă „efectul practic obţinut în urma înfăpuirii ei”, aprecia teoreticianul militar Gheorghe Arăvădoaice. Astfel, cel care decide să îşi atragă în favoarea sa poporul „este sigur pe locul său şi nu are împrejur pe nimeni, sau prea puţini, care să nu fie gata să-l asculte”. Nu mai puţin, este imperativ pentru principe să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a păstra poporul de partea sa, în primul rând prin a refuza orice ar dăuna supuşilor săi.
Deciziile în vremuri de război prezintă o importanţă excepţională. În acest sens, „armatele aflate în slujba unui stat trebuie să fie dominate de loialitate şi încredere în victoria finală”. Armatele proprii sunt preferate celor mercenare sau aliate. Aşa cum duşmanii produc jafuri în timp de război, în mod similar, aceste armate jefuiesc în vremuri de pace. Un principe dominat de înţelepciune şi discernământ va acţiona întotdeauna servindu-se de propriile armate, preferând să piardă războiul cu oamenii săi, decât să câştige o bătălie cu soldaţii altuia.
Nicio hotărâre a principelui nu trebuie să conducă la eticheta păguboasă de filantrop. O dărnicie practicată în aşa fel încât oamenii să îl considere darnic nu poate fi decât dăunătoare. Per a contrario, trebuie practicată cu chibzuinţă şi cumpătare, pentru ca nimeni să nu aibă cunoştinţă despre această calitate a sa şi a face uz de ea conform propriilor interese.
Decizia de a purta un război se bazează fie pe lege, fie pe forţă. Machiavelli consideră că primul mod de luptă este caracteristic oamenilor, iar cel de-al doilea animalelor. Însă, legea poate fi nu de puţine ori insuficientă şi, pe cale de consecinţă, trebuie să se recurgă la forţă.
Nimeni şi nimic nu poate determina un conducător demn de acest nume să îşi ducă până la capăt o promisiune, în clipa în care motivele datorită cărora a promis un anumit lucru au încetat a mai fi reale. În atare situaţie, un principe înţelept este obligat să facă uz de orice tertip pe care îl are la îndemână pentru a încălca o promisiune, sub aparenţa unui om cinstit şi onorabil.
Fiecare decizie care stă la temelia comportamentului unui conducător nu poate să contrazică voinţa sau cuvântul poporului. „Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor, căci, chiar dacă are fortăreţe, fiind urât de popor, nu va fi salvat”. În momentul în care poporul pune mâna pe arme, întotdeauna va fi cel puţin un străin care le va veni în ajutor celor nemulţumiţi.
Oamenii care se alătură unui conducător reprezintă indicatori precişi ai înţelepciunii şi prudenţei care ar trebui să îl definească. „Principele va fi judecat întotdeauna în mod pozitiv dacă va alege să-i fie alături oameni capabili şi loiali”, cărora să le cultive trăsăturile, să le dezvolte capacităţile şi să îi menţină de partea sa. Una dintre calităţile cardinale o constituie alegerea unui anturaj format din persoane credincioase şi inteligente.
Model al tipului ideal sau dezirabil de conducător, principele pe care l-a descris Niccolo Machiavelli oferă o înţelegere cât mai realistă a modului în care puterea politică este corelată procesului decizional. Aşadar, capacitatea de a lua decizia potrivită, la momentul potrivit, promptitudinea de a reacţiona şi, nu mai puţin, curajul de a alege o anumită direcţie constituie elementele principale care definesc personalitatea şi acţiunea liderului.
Conducătorul este purtătorul unor calităţi care îl individualizează şi îl înalţă. Discernământul, capacitatea de a anticipa, puterea managerială sunt esenţiale pentru a identifica soluţia optimă, dar, mai ales, pentru a face tot ceea ce este legal şi necesar pentru ca aceasta să fie dusă la bun sfârşit.