Revista AXA

 de Silviu NATE

Sunt astăzi necesare noi teorii? Ce poate determina o schimbare de cotitură în privinţa emancipării umane? Cum vor fi asistate transformările societăţii? Iată doar câteva întrebări puse în discuţie atunci când vorbim despre evoluţia naturală sau determinată de context, a întregii lumi.
Dinamica existentă la nivel social şi tehnologic, în mare parte, impune reparadigmarea constituentelor, a metodelor de realizare cât şi a finalităţile instituţiilor sau a produselor societăţii noastre. Transformările umane, la nivel individual şi de grup trimit către un nou set de nevoi de securitate, spre o aprofundare de tip pluri şi inter-disciplinar a problemelor de percepţie şi conştiinţă colectivă care determină ataşamentul şi orientarea indivizilor spre afinităţi şi preferinţe dintre cele mai diverse. Conjugarea acestor manifestări, devine o provocare persistentă a înţelegii naturii transformatoare umane în contextul dat. Fără conştiinţă umană nu ar exista nici îngrijorare umană, deci problema insecurităţii nu ar fi pusă în discuţie. Potrivit filozofiilor de tip new age, atunci când conştiinţa umană este dirijată de către minte ea generează frică, iar când este generată de către suflet, conştiinţa umană găseşte mecanismele necesare pentru un univers pacificator. Un lucru devine cert, şcolile de gândire în domeniul studiilor de securitate au ratat legătura dintre ştiinţă şi spiritualitatea umană (suflet) în încercarea definirii constituentelor de bază ale securităţii.

Ce ar fi să ne imaginăm pentru un moment că starea de securitate presupune sentimentul unei păci profunde interioare şi exterioare, iar starea de insecuritate o stare de îngrijorare, generată de însăşi zgomotul mental individual şi colectiv? Pentru unii analişti este probabil prea mare această problematizare şi posibil irelevantă, dar cu siguranţă ea poate reprezenta o provocare, mai ales că acelaşi tipar a fost utilizat pentru fundamentarea teoriilor în domeniu. Realiştii l-au luat, printre alţii, ca punct de reper pe Thomas Hobbes1  şi au găsit că omul este un „animal rău”. De la nivel individual spre nivel colectiv ei au generat o teorie a războiului, a violenţei şi a armelor. Astăzi teoreticienii, chiar şi cei din sfera studiilor militare, au început să înţeleagă că securitatea naţională nu se mai realizează doar prin producţia armamentului şi asigurarea tehnicilor de luptă, ci printr-un proces de dezvoltare umană durabilă.
Noi mutaţii oferite de către dinamica globală
Joseph Nye Jr.2  încearcă o descriere analitică a evoluţiilor precedente cu privire la distribuirea puterii globale. Conform opiniei sale, harta lumii era împărţită, nu de mult timp, pe trei mari table de şah, iar comunicarea între actorii internaţionali se realizează prin intermediul a trei planuri distincte. La prima tablă, cea poziţionată în plan superior, actorul principal erau S.U.A. – ce domină militar întreaga lume. La a doua tablă, relativ tripolară, aflată în plan intermediar, jucătorii principali sunt statele puternic dezvoltate din punct de vedere economic, care au un cuvânt de spus pe scena relaţiilor internaţionale, incluzînd aici S.U.A., UE,  China şi Japonia, dar şi organizaţiile intrenaţionale gen O.N.U. La cea de-a treia tablă de şah, care se situează în planul inferior celor două, jucătorii principali sunt descrişi ca fiind actori transnaţionali, actori non-statali, zonă dominată de terorism, fluxuri financiare, trafic de droguri etc. Potrivit opiniei analistului, pe 11 septembrie s-a realizat o comunicare directă între prima tablă de şah şi ultima. Concluzia oferită o reprezintă diminuarea rolului ONU şi subminarea poziţiei celorlalţi actori globali prin lipsa unor centrii de putere globali, generînd astfel o criză internaţională de proporţii.
Începutul mileniului III a adus un nou mediu de securitate în continuă schimbare, marcat tocmai de trecerea de la un sistem global bipolar dominat de SUA şi URSS spre unul unipolar al SUA, ca unică supraputere, şi apoi spre unul multipolar, cu puteri regionale aflate în ascensiune.

Spre ce model de intelligence ne îndreptăm?
Un aspect de „forţă” în fundamentarea practicii de intelligence îl reprezintă dimensiunea politică sau mai concret, influenţa politică, dar şi ideologică asupra activităţii în domeniu. Ideologia impune un anumit tip de abordare politică şi instituţională pe care o vom regăsi ulterior şi în obiectivele strategice stabilite. Influenţa politică parazitează atât mediul de intelligence, cât şi produsul finit. Dacă îl cităm pe Machiavelli, ar trebui să spunem că influenţa politică nu poate aduce ceva prea bun în sfera de intelligence. Delimitarea se impune cu precizie în acest caz, iar absenţa unor mecanisme de verificare sau control competente asupra intelligence-ului generează îngrijorare la nivelul beneficiarului ultim – cetăţeanul. Trebuiesc identificate alternative pentru cercul vicios care slăbeşte eficienţa actului de cunoaştere şi prevenire. Din perspectiva transformării nu putem analiza doar dimensiunea internă a intelligence-ului cu toate componentele sale, ci trebuie să avem în vedere influenţele exterioare asupra acestuia, relaţia cu ceilalţi actori societali şi instituţionali, precum şi percepţiile înregistrate la nivelul beneficiarului. Aşadar, complexitatea aspectelor, ne forţează să repoziţionăm teoriile de fundament ale studiilor de securitate şi implicit de realizare a stării de securitate.

Ce înseamnă să apărăm societatea postmodernă? Ce înseamnă securitate?
Majoritatea informaţiilor şi dezbaterilor publice, precum şi a cercetărilor făcute asupra apărării şi a politicilor de securitate, omit problematizările filozofice de substanţă şi se afundă în discuţii despre ce arme sau ce buget militar ar trebui să deţină un stat. Singura armă de care societatea are nevoie, în opinia lui Jan Oberg3 , „este arma intelectuală şi filozofică, folosită în spaţiul academic, în politică şi în mass-media”.  
În concepţia militanţilor pentru pace, spre exemplu, dacă tot avem nevoie de apărare militară, atunci această abordare militară trebuie să fie diferită fundamental de cea pe care o vedem în jurul nostru astăzi. Dar cel mai important, în opinia specialistului, întreaga lume, „noi oamenii”, avem nevoie de ceva pe care elitele militare şi complexele militaro-industrial-birocratice nu ne pot oferi: modele inovative şi comprehensive care să cuprindă componente civile şi militare mixte, să fie structurate şi adaptate la nevoile fiecărui stat sau regiuni, ci nu doar la nevoile unor elite militare sau la la nevoile NATO.
Să privim cât de diferite sunt culturile şi statele lumii. Este oare realist să credem că diferenţele istorice, cultura şi problemele de securitate pot fi remediate pentru toţi printr-un sistem comun de înaltă tehnologie militară? Este ca şi cum am prescrie tuturor pacienţilor acelaşi medicament, indiferent de diagnostic – în care, desigur, complexul industrial medical (cu uniforme albe în loc de verzi) ar putea găsi o idee fantastică.
Accepţiunea clasică este cea pe baza căreia s-a fundamentat apărarea modernă; termenul balanţă de putere este folosit în mod subiectiv, toţi cei care sunt în frunte simt că există o balanţă. Dacă toate părţile dintr-un sistem convin că balanţa este un obiectiv întemeiat, iar fiecare dintre acestea au doar motive paşnice, atunci nu ar fi justificată o cursă a înarmărilor. În completare, adevărata cursă a înarmărilor este una a calităţii (spre exemplu în care tehnologia este cea mai sofisticată), ci nu spre o cursă a cantităţii (despre câte piese deţine fiecare). În majoritatea statelor se discută despre nevoia de a deţine cât mai multe arme sofisticate, chiar şi atunci când ameninţările nu există; liderii nu spun niciodată că de acum putem realiza cu mai puţin. Apar noi ameninţări la care trebuie să ne adaptăm pentru a furniza securitatea generaţiilor viitoare, dar lecţia care ar trebui învăţată este că majoritatea ameninţărilor sunt gândite pentru a se încadra în complexele militaro-industriale şi nu invers.
Intelligence-ul postmodern se va confrunta pe o linie ascendentă cu aceste aspecte filozofice, ce trebuiesc clarificate prin organizarea unor forumuri mixte compuse din reprezentanţi civili şi militari. Renunţarea la tiparele vechi presupune voinţă, determinare şi clarviziune în beneficiul tuturor. Repetarea schemei istorice, cu noţiuni „îmbrăcate” în stil postmodernist, cu apelarea la cunoscutele încadrări clasice, nu va putea reprezenta nicidecum o alternativă pentru îmbunătăţirea proceselor şi a produselor de intelligence.