Declinul hegemoniei franceze

de Vadim CUJBĂ

Meditînd asupra rolului Franţei pe care l-a jucat în lume, ne ducem cu gîndul la supremaţia politică şi culturală pe care a deţinut-o cîteva decenii în urmă. Franţa a reuşit să facă, pe parcursul existenţei sale, ceea ce nu au reuşit alte state de-a lungul existenţei lor şi continuă să pretindă la ceea ce i-a aparţinut mai multe secole la rînd. A demonstrat lumii întregi că nimic nu dispare fără urmă şi totul se va întoarce de unde a pornit. Însă hegemonia franceză se pare că nu a reuşit prea multe în ultimul timp, fie că şi-au spus cuvîntul urmările globalizării, fie că interesul Franţei nu a fost pe potrivă. Putem astăzi afirma că hegemonia franceză se află în declin?

Relaţiile cu statele Africii francofone au cunoscut, în ultimii, ani o schimbare radicală, în măsura în care, Franţa acorda ajutor acestor state pentru democratizarea vieţii politice. Pe de altă parte devalorizarea francului a stîrnit dificultăţi sociale, dar care au dus la purificarea sistemului economic al acestor state. S-ar putea spune că perspectivele politicii africane, pe viitor, vor fi încă strîns legate de interesele Franţei, devenind totodată şi una din axele ei principale. Însă evenimentele din ultimii ani, care s-au petrecut în Rwanda, au demonstrat încă odată importanţa prezenţei Franţei în regiune, avînd rolul de mediator al conflictelor dintre state, conflicte care în majoritatea cazurilor sînt legate de confruntările etnice. Pe de altă parte, statele care au păşit pe tărîmul cooperărilor au încetat de a se mai considera în interiorul Africii ca enclave franceze. De acum înainte toate problemele africane încep să devină globalizate. Aceasta implică însă un angajament mai profund al diplomaţiei franceze în statele respective, care au aparţinut cîndva uniunii franceze, domeniului belgian sau chiar Africii ex-portugheze.
Franţa este foarte discretă în regiunea statelor anglofonice care au aparţinut sistemului colonial britanic. Cu toate acestea însă cei doi poli ai puterii, care se evidenţiază în ultimul timp în Africa, şi anume în Africa engleză, este reprezentată de Nigeria şi Africa de Sud. Există ipoteza creării pe continentul african al unor nuclee politice bine consolidate, care vor deveni două forţe motrice în Africa Subsahariană.
Astăzi Africa merge tot mai rapid spre un proces de ,,decolonizare” politică şi economică. Anul 2000 poate fi considerat un an de cotitură în reglementarea problemelor cu care s-a confruntat Africa de-a lungul secolului XX. După părerea analiştilor nord-americani, interesul pentru continentul african va creşte peste 15 ani şi se va manifesta la nivel global.
Pe de altă parte, apartenenţa majorităţii statelor influente la una din cele mai importante organizaţii mondiale cum este Uniunea Europeană, va determina pe viitor găsirea unui mijloc de perfecţionare a cooperărilor între Europa şi Africa. De altfel, Africa va putea ieşi din impas numai în urma dezvoltării unei pluralităţi democratice şi a creşterii economice pentru a face faţă pericolului venit, ca urmare a creşterii exagerate a populaţiei. Între timp, mai multe state din Africa rămîn a fi destul de fragile pe plan politic. În acest sens, viitorul politicii africane, promovate de statul francez, este tot mai puţin realizabilă pe măsură ce situaţia pe arena politică cade în defavoarea Franţei, fără a întrerupe însă careva relaţii. Se merge tot mai insistent spre căutarea unei căi mai raţionale pentru atingerea unor înţelegeri între statele africane.
Franţa este singurul stat colonizator, care a păstrat, de altfel, devotamentul politic, economic şi afectiv faţă de statele africane. Este însă puţin probabil ca ea să devină uşa între cele două părţi ale lumii vechi. Totodată încearcă să convingă partenerii europeni de importanţa reconstruirii Europei ex-sovietice, iar ea, la rîndul său, se va încadra activ în crearea vitorului Africii.
Împotriva aparenţelor există încă două zone, unde, în ciuda succeselor economice, prezenţa Franţei este ameninţată la mijloc de o criză profundă, agitîndu-se între America de Sud şi Oceania. America de Sud inclusiv şi America Centrală cu întreg bazinul Caraibelor cade sub forţa de atracţie culturală, economică şi politică a Statelor Unite ale Americii. Această atracţie a cunoscut şi o amînare lentă a prezenţei franceze şi ca rezultat, în anii ’40, puţini dintre membrii elitei politice vorbeau franceza. Acest caz este valabil şi pentru cele două state mari: Brazilia şi Argentina. Noua generaţie a elitei politice ale acestor state este mai curînd americanizată, în pofida faptului că zona cunoaşte o redinamizare a prezenţei franceze. Pentru a exista şi-n continuare, acestea din urmă meditează asupra rolului Franţei şi a Uniunii Europene care l-ar putea juca în imensa lume latino-americană inclusiv şi asupra spaţiului caraibic.
Altă regiune de atracţie franceză pare a fi şi Oceania. Încetarea experienţelor nucleare şi reglementarea chestiunii caledoniene au fost puse pe poziţii ostile de unele state din regiune, nu din cauza că prezenţa franceză în regiunea dată nu poate fi eliminată, ci din cauza că Oceania este văzută ca o parte a lumii care nu se încadrează în sfera politicii mondiale cu drepturi depline.
Caracteristica esenţială a Oceaniei este una fundamentală, şi anume reorientarea atenţiei spre zona Pacificului de Sud sau a Asiei de Sud-Est. Din acest moment, prezenţa franceză este mai mult neglijată în beneficiul lumii anglofone şi, în acelaşi timp, cunoaşte o creştere a influenţei Asiei de Nord, în special a Japoniei sau a statelor ASEAN-ului.
Franţa se va angaja şi în continuare în menţinerea unor legături politice, economice, culturale cît mai îndelungate cu lumea ,,francofonă”, dar în anumite etape va da prioritate situaţiei care îi va decide rolul ei în lume. Prezenţa sa în aceste regiuni va fi susţinută de o politică de dominaţie continuă, diferită ca intensitate şi caracter. Probabil îşi va intensifica eforturile în regiunile ce vor prezenta interes de moment (Africa, America Latină) şi va slăbi presiunea, unde se vor înregistra primele simptome de stabilitate (Oceania). Cea din urmă reprezintă mai mult un bastion al unei strategii politice de durată, Franţa rezervîndu-şi alte planuri pentru această regiune, ce poarta mai mult un caracter de ,,poziţie geopolitică” în bazinul Oceanului Pacific, unde starea hegemonică a Franţei se face văzută în lume sub toate aspectele. Nu se ştie cît va dura prezenţa Franţei în America Latină, vechea colonie Guyana confirmă, dar în acelaşi rînd infirmă expansiunea de mai departe a Franţei pe continent. Individualizarea bazinului Caraibic, prin organizaţia economică regională CARICOM, va oferi Franţei posibilitatea reafirmării prin prisma intereselor pe care le deţine întreaga Uniune Europeană în această regiune a lumii noi.