Revista AXA

de Dan Avram Mureşan

Instituţia de lobby nu a avut niciodată o imagine prea bună. După ultimele scandaluri din Statele Unite, care s-au sfârşit prin demisii şi ani buni de închisoare pentru cei implicaţi, mulţi comentatori americani s-au întrebat care va fi viitorul acestei instituţii, iar mulţi au cerut vehement limitarea severă sau chiar eliminarea lobby-ului. Aceştia din urmă greşesc, deoarece lobby-ul este o componentă necesară a oricărui sistem democratic.
Originea cuvântului „lobby” nu este bine stabilită. Unii susţin că vine din Marea Britanie unde membrii parlamentului se adunau pe coridoare sau în anticamere („lobby” în engleză) înaintea votului şi îşi convingeau colegii să le susţină iniţiativele legislative. Alte surse susţin că în urmă cu 150 de ani, în Washington, în timpul preşedintelui Ulysses S. Grant, soţia acestuia i-a interzis să fumeze în Casa Albă şi drept urmare el putea fi găsit des în lobby-ul unui hotel din apropriere, savurând un trabuc. Aflând acest lucru, cei interesaţi să influenţeze deciziile politice ale vremii s-au instalat în acelaşi lobby, aşteptând venirea preşedintelui. Grant a denumit această activitate „lobbying”.

Cert este că activitatea de lobby a fost practicată cu mulţi ani înainte de a avea o denumire. Oriunde există un centru de putere, grupuri de interese vor milita pentru a-şi atinge scopul comun. Odată cu apariţia democraţiei reprezentative au crescut atât numărul acestor grupuri, cât şi influenţa pe care o pot exercita asupra deciziei politice. Cu cât mai mare este grupul, cu atât mai mare este numărul voturilor de care pot beneficia aleşii la următoarele alegeri. Putem lua drept exemplu Parlamentul European. Până în 1979, când membrii acestuia nu erau aleşi direct, numărul celor care făceau lobby în Bruxelles era neeglijabil. Astăzi, când Parlametul European are puteri decizonale, sunt 15.000 de persoane înregistrate pentru a face lobby în Bruxelles.
În limba română nu avem nici astăzi un cuvânt care să traducă exact acest concept. „Trafic de influenţă” ar fi cea mai exactă traducere, dar una cu o conotaţie negativă şi ilegală. Această situaţie se poate regăsi în cele mai multe ţări din Europa, care nu au nici un cadru legislativ care să legifereze această activitate. Dar totuşi, ce înseamnă să faci „lobby”? Care e diferenţa între „lobby” şi „trafic de influenţă”?
Să luăm un exemplu clasic. În Senatul american a fost introdus un proiect de lege care instituie norme mai severe pentru siguranţa automobilelor. O companie producătoare de autoturisme din SUA face lobby pentru a împiedica adoptarea acestui proiect de lege. Compania auto îşi poate folosi propria divizie de lobby sau poate angaja o firmă de lobby, cel mai probabil, cu sediul pe faimoasa K Street din Washington. Pentru a reuşi, vor trebui să convingă un număr suficient de senatori să se opună unui lucru care pare, la prima vedere, a fi unul benefic. Compania auto va încercă să îi convingă că aceste schimbări nu sunt necesare, căă ele vor distruge economia auto din SUA, că beneficiile sunt mult mai mici comparativ cu pierderile, se va micşora numărul locurilor de muncă, se vor închide fabrici, probabil chiar în statele pe care le reprezintă unii dintre senatori. În ziua votului, convinşi de argumentele prezentate de compania auto, Senatul votează împotriva proiectului de lege.
În exemplul nostru un grup s-a mobilizat să influenţeze o decizie politică şi a reuşit. E limpede că această companie privată va beneficia cel mai mult de pe urma deciziei. Dar sunt şi alţii care beneficiază: muncitorii angajaţi de această companie şi alte companii ce colaborează cu aceasta, vânzătorii de maşini, persoanele care pot cumpără în continuare maşini ieftine şi, nu în ultimul rând, senatorii care pot spune că au protejat interesele celor pe care îi reprezintă. Sunt şi dintre cei care au pierdut: persoanele care vor fi rănite în urma unui eventual accident sau angajaţii altor firme din afara SUA, care pot produce maşini mai sigure la preţuri mai mici. Exemple similare pot fi întâlnite aproape zilnic în toate centrele de putere democratică din lume. Ele sunt în majoritatea lor legale şi absolut necesare procesului democratic.
Cum s-ar fi transformat însă acest scenariu în corupţie? Este suficientă adăugarea unui singur element: oferirea unor sume de bani, bunuri sau servicii pentru a schimba votul unor politicieni, pentru a-i determina pe aceştia să voteze împotriva crezului lor şi în detrimentul celor pe care îi reprezintă. Vedem prea des această practică în ţările unde democraţia nu şi-a intrat încă pe deplin în drepturi, unde puterea politică e folosită pentru a redistribui avuţia ţării către cei apropiaţi factorilor de decizie. Aici nu se face lobby, ci trafic de influenţă. Cei ce au influenţă, obţin acordul politicienilor pentru a se îmbogăţi pe spatele marii majorităţi.
Însă şi în cazul democraţiilor mature pot apărea probleme. Ce se va întâmpla în exemplul nostru dacă compania auto ar face o contribuţie substanţială în contul acelor senatori care au votat împotriva proiectului de lege? (Acest exemplu este ireal, deoarce candidaţii birourilor federale din SUA nu pot primi donaţii de la firme). Mai este exemplul nostru un lobby sau a devenit un caz de corupţie? Adevărul probabil nu îl vom putea dovedi niciodată. Există voci care cer scoaterea în ilegalitate a activităţii de lobby şi a oricărei legături a grupurilor de interese cu cei aleşi pentru a elimina posibile supiciuni. Alternativa, spun ei, este corupţia instituţionalizată.
În SUA instituţia de lobby este apărată de constituţie, astfel că ea nu poate fi scosă în afara legii. Primul amendament al constituţiei garantează dreptul de petiţionare şi permite indivizilor sau grupărilor de indivizi să înainteze petiţii, adică să formuleze cereri specifice adresate aleşilor săi. Petiţia este de altfel o componentă foarte importantă a oricărei democraţii, fiind singurul instrument al alegătorilor pentru a aduce schimbări în intervalul de timp dintre alegeri. Constituţiile multor ţări garantează acest drept. Lobby-ul este doar o extensie naturală, o organizare sau o profesionalizare a dreptului de petiţionare. Ce putem face însă pentru a elimina suspiciunile de corupţie legate de activitatea de lobby? Soluţia aplicată în SUA este transparenţa. Toate donaţiile, transferurile de bunuri sau servicii către un ales federal sunt publice. Toţi cei care fac lobby profesional trebuie să se înregistreze şi să declare toate donaţiile facute către aleşi. În Marea Britanie membrii parlamentului trebuie să declare toate cadourile sau donaţiile primite, ele fiind făcute publice. În acest fel, alegătorii pot decide singuri dacă reprezentanţii lor le-au servit interesele sau au fost cumpăraţi de alte grupuri de interese.
În esenţa ei democraţia reprezentativă are la bază aceleaşi principii ca şi lobby-ul. Fiecare membru al legislaturii reprezintă un grup de cetăţeni de a cărui susţinere are nevoie pentru a fi reales. Există un contract nescris între ales şi alegători, alesul având rolul de a servi intereselor alegătorilor săi. Sistemul electoral pe listă oferă posibilitatea aleşilor de a evita evaluarea alegătorilor, ascunzându-se în spatele unui partid sau a unor lideri de renume. Pe de altă parte votul uninominal întăreşte acest contract, făcând legătura dintre ales-alegător mai puternică. Un sistem democratic sănătos are nevoie de interacţiune frecventă între aleşi şi alegători şi el poate funcţiona doar dacă alegătorii au uneltele necesare să influenţeze decizia politică. Instituţia de lobby, guvernată de reguli care să asigure transparenţa, va întări democraţia şi, combinată cu un sistem de vot uninominal care să asigure reprezentarea directă, va crea un nou fel de politician: politicianul aflat în slujba alegătorilor.