Problema naţiunii şi a naţionalismului

de Artur LEŞCO

Dată fiind deosebita încărcătură sa cognitivă şi atitudinală, problema naţiunii continuă a incita preocupările savanţilor. Problema naţiunii s-a constituit mai curând într-un teren de dispută decât într-un domeniu de cunoaştere sistematică. După cum s-a putut constata, respectiva problemă a făcut să curgă „mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată mai mult pe câmpurile de luptă şi la masa verde a diplomaţilor decât de oamenii de ştiinţă.
Pe măsură ce savanţii şi-au trecut abordarea problematicii naţiunii în competenţa lor, s-a impus, ca deosebit de acută, o chestiune de metodă, anume, dacă ar fi mai nimerit să se rămână „în orizontul conceptual”, sub imperativul prealabile elucidări a unor „concepte cheie” (naţiune, naţionalitate, conştiinţă naţională etc.), sau să se recurgă la analiza „concretului istoric”.

Revelator, în această privinţă, a fost exemplul oferit, în perioada interbelică, de un filosof (Emile Boutroux) şi un istoric (H. Hauser), primul fiind adept, prin formaţie, al „versiunii conceptuale”, iar cel de-al doilea detaşându-se printr-un pronunţat spirit pozitivist. Pentru filosof, „principiul naţionalităţilor, aşa cum se prezenta el în conştiinţa umană”, apărea drept „o noţiune foarte simplă şi foarte clară”. Unei asemenea aserţiuni, istoricul Hauser i-a replicat prin una diametral opusă: ”principiul naţionalităţilor...este tipic pentru ceea ce se poate numi o falsă idee clară”. O explicaţie în aceasta privinţă a fost sugerată, între alţii, de René Johannet, după care „partea obscură a principiului naţionalităţilor este naţionalitatea însăşi. Referitor la aceasta au fost încercate, e drept, numeroase definiţii. Dar deşi în parte plauzibile, nici o definiţie nu s-a impus ca unanim acceptabilă. Iată de ce în dezbaterea acestei probleme se cuvine de operat nu cu definiţii, ci cu înţelesuri, desprinse din aprofundarea devenirii realităţilor naţionale. Înţelesul primordial ar fi că orice naţiune se distinge numai în afirmare ca fapt de conştiinţă. Elementele ca limba, teritoriul, rasa, comunitatea economică, tradiţiile, religia etc. constituie mediul (cosmic, biologic, psihologic), în care prind contur trăsăturile naţiunii. Esenţa ei este conştiinţa naţională. În consecinţă geneza naţiunilor moderne se impune să fie înţeleasă nu doar ca un cumul de elemente de genul celor amintite mai sus – elemente ce au putut determina, până la un punct, şi mediul etnicului – ci ca devenire a „conştiinţei de neam” (a originii şi limbii comune) întru conştiinţa naţională (a sensului afirmării ca naţiune), devenise marcată de interacţiunea unui întreg complex de factori (transformări economice, mişcări sociale, politice şi ideologice), într-o anumită etapă istorică. Fiind deci fapt de conştiinţă, naţiunea modernă tinde în permanenţă să-şi intre în deplina posesiune de sine, posibilă doar în cuprinsul statului naţional. Nu întâmplător s-a apreciat că eforturile menite înfăptuirii statului unitar, independent şi dotat cu instituţii corespunzătoare societăţii moderne au dat, în timp, cea mai înaltă expresie afirmării naţiunilor.

Naţiune – stat
Cele consemnate supun atenţiei binomul naţiune-stat. În privinţa acestuia se cuvine să reţinem că naţiunea, în înţelesul de fapt de conştiinţă, a putut fi considerată ca „matrice” virtuală sau reală a statului. De fiinţarea organismului statal a fost, pe de altă parte, strict condiţionată „personificarea politico-juridică a naţiunii”. A apărut nevoia unei nuanţări terminologice, utilizându-se, pentru faza în care naţiunea aspiră la realizarea statului propriu, termenul de naţionalitate. Este un termen, care de aproape două sute de ani, şi-a făcut loc în limbajul de specialitate în accepţiunea de „naţiune virtuală, grup ce aspiră la consacrarea juridică a unui statut politic” de natură să-i permită să-şi fundamenteze constituţional suveranitatea şi să-şi exercite calitatea de subiect de drept internaţional. Utilizarea termenului de naţionalitate, o întâlnim şi în scopul delimitării înţelesului de „naţiune medievală” de cel al naţiunii moderne. Este o versiune foarte concisă şi veridică în interpretarea unui proces de durată cu premise şi perspective atât de distincte pentru fiecare comunitate etno-istorică. Este vorba de o versiune în care demersul istorico-analitic s-a putut afla întotdeauna în largul său, orientat fiind întru inepuizabila relevare a tot ceea ce a dat conţinutul sau a marcat sensul afirmării fiecărei naţiuni în parte.
Astăzi, naţiunea şi statul sunt văzute într-o legătură organică deşi marea majoritate a statelor sunt de fapt, multietnice sau multinaţionale. Ce rezultă cu evidenţă de aici este puterea extraordinară exercitată de principiul naţionalităţilor în lumea modernă, principiu fără de care aproape nici un stat de astăzi nu s-ar putea legitima în comunitatea internaţională. În multe cazuri, procesul afirmării ideii naţionale şi a naţiunii s-a desfăşurat simultan cu cel al formării statului modern – cazul românesc fiind un bun exemplu – lucru ce a determinat inseparabilitatea tratării celor două aspecte ca feţe ale aceleaşi medalii. Spus altfel structurile statului modern nu pot funcţiona şi nu pot fi umplute cu altceva decât cu conţinuturi naţionale. Formarea statului modern şi a naţiunii au fost interdependente şi s-au potenţat reciproc. Competiţia şi lupta dintre state a însemnat pe termen lung că unele şi-au mărit întinderea, în timp ce altele au dispărut sau şi-au diminuat teritoriile, iar dezvoltarea grupurilor – comunităţilor etno-naţionale s-a petrecut adesea sub presiuni exogene chiar în lipsa unor state moderne care să faciliteze acest proces.

Naţionalism
Ca orice fenomen complex, manifestat pe spaţii culturale întinse şi diverse ca tradiţii şi atitudini, naţionalismul trebuie tratat la plural, ca expresie a unor realităţi specifice, de o varietate inepuizabilă. S-a făcut distincţie de regulă între un naţionalism politic, dominant în lumea apuseană, şi unul etnocultural, prezent mai ales în Răsărit. Specii noi s-au putut identifica pe seama evoluţiilor mai recente: naţionalism legitim, manifestat în limite rezonabile, pe când cel ilegitim nu ar şti de măsură. Atributele bun şi rău s-au folosit în acelaşi sens. Mai neutru pare epitetul postmodern.
Uniformizării modului de viaţă în lumea postmodernă i se opune adesea un „naţionalism cultural”. Cu cât devin mai omogene stilurile noastre de viaţă, cu atât ne simţim mai legaţi de valorile profunde – religie, artă, limbă şi literatură. Pe măsură ce lumile noastre exterioare au mai multe similitudini, păstrăm cu tot mai multă sfinţenie tradiţiile izvorâte din interior, acel specific care ne asigură identitatea.
Într-o epocă obsedată de integrism, problema naţiunii şi respectiv a naţionalismului se pune în chip legitim, antrenând luări de poziţie dintre cele mai spectaculoase. Polemici şi dezbateri au avut loc mai tot timpul, în ultimi ani, pe tema naţionalismului. Ziarişti, politologi, scriitori, istorici, filozofi s-au rostit asupra ei cu o stăruinţă semnificativă, reactulizând un set de probleme şi idei moştenite din secolul al XIX-lea. Pe când Occidentul se adânceşte progresiv în teoria şi practica postmodernităţii, România continuă să dezbată punct cu punct ordinea de zi formulată la 1848. Aceeaşi obsesie a identităţii leagă generaţii şi secole, solidarizându-le într-un fel ce frizează anacronismul.
Disputele din ultimii ani ilustrează într-un fel continuitatea unei mai vechi lupte între spiritul europenist, al deschiderii totale, şi naţionalism, ca expresii ale unei limitări necesare. De la Cantemir până la căutările de azi, s-a putut sesiza acest balans între deschidere şi închidere, între universalismul culturii şi pathosul local, descriind o ritmică semnificativă a evoluţiei noastre.
Mai este naţiunea o referinţă obligatorie pentru lumea postmodernă? Se mai poate apăra un „naţionalism bun, legitim ori decent”, într-un moment când lumea are deja o certă propensiune globalistă, viziuni mondialiste, programe integrative tot mai ambiţioase? În numele acestor programe unii recomandă să se renunţe la punctul de vedere istoric, pentru a trata situaţia numai în cheie juridică, prin rapoarte la normele admise pe plan mondial. Alţii preferă un dialog activ între acele norme şi tradiţiile autohtone, pentru a evita „formele false”, riscul de a clădi pe nisip viitorul naţiunii. Desigur poziţiile adoptate în aceasta chestiune sunt mai numeroase şi mai nuanţate. Oricât de abilă s-ar vădi arguţia universalistă, ea nu poate, nu are dreptul să ignore nici starea de spirit a naţiunii, constituită pe seama atâtor experienţe nefaste, nici temeiurile geopolitice.
Polemica pe tema naţionalismului, în zona amintită, pare mai mult o ceartă de cuvinte, fiindcă nici un protagonist nu neagă opţiunea fundamentală, europenismul ca perspectiva istorică. Uniunea Europeană nu poate fi doar un club select, ci o „naţiune a naţiunilor” (Montesquieu), o realitate complexă, care nu trebui sa anihileze particularismele naţionale. Numai în acest sens, funcţional, se poate vorbi de o „naţiune europeană” (J. Benda). Unitatea nu trebuie să însemne uniformizare, ca la tehnocraţii sensibili numai la „mecanisme”, ci un organism superior, în care naţiunile să-şi simtă solidaritatea continentală.
Alexandru Paleologu evocă necesitatea unui naţionalism luminat, compatibil cu pluralismul şi toleranţa, în zona ex-sovietică. Pentru el, emergenţa naţionalismelor în această zonă e un reflex defensiv la amorfismul produs în ultimii ani. A fi naţionalist acum, în această zonă, unde identităţile etno-culturale au fost grav afectate timp de generaţii şi unde lipsa de solidaritate subminează adesea corpul social, nu e decât firesc.Naţiunile nu sunt simple ficţiuni juridice, cu care se poate opera oricum, ci produse ale istoriei, realităţi în care memoria joacă un rol decisiv. Statele create pe acest temei, statele-naţiuni, nu sunt nici ele realităţi efemere sau neglijabile.
Noua paradigmă pusă la lucru în Europa de Vest asimilează interogaţiile, inclusiv pe cele naţionale, orizontul naţional fiind înscris întru orizont mai amplu, dar tot mai concret, al continentului nostru. S-ar spune că cetăţenia europeană creşte acum pe solul cetăţeniei naţionale şi obţine primatul.

Mituri despre naţionalism
Naţionalismul este o ideologie care prin excelenţă joacă un rol crucial în stabilirea relaţiilor apropiate între oameni, care îi ajută să se unească într-un organism politic unit şi activ. Iată de ce acest organism are o identitate mai mult sau mai puţin distinctă, care permite să ceară un anumit statut politic, social sau cultural. Analizând naţionalismul contemporan este important de a ţine minte că este vorba despre comunităţi de oameni bine educaţi, cunoscători de carte, cunoştinţele cărora asupra istoriei se bazează pe manualele şcolare, beletristică şi mas-media. Şi toată această informaţie este produsă de către intelectualii profesionişti.
Este larg răspândită opinia că un grup etnic are o singură viziune particulară asupra trecutului – o etnoistorie subiectivă care se transmite din generaţie în generaţie. De fapt aceasta este doar un mit caracteristic aprecierilor academice curente asupra naţionalismului. Versiunile istorice sunt foarte flexibile. Ele sunt create, interpretate şi reînterpretate în dependenţă de situaţia concretă la momentul actual. Pentru a evita eventuala confuzie unii istorici sugerează de a distinge „istoria” şi „trecutul”. Sub istorie subînţelegându-se ceea ce istoricii profesionişti în realitate fac pentru a înţelege esenţa evenimentelor istorice evitând angajamentele politice, iar prin trecut - versiunea conjuncturală etnocentrică a istoriei.
Există şi un alt mit legat de naţionalism. Este bine cunoscut ce rol major joacă pretenţiile istorice (teritoriale, politice, militare etc.) în conflictele internaţionale şi interetnice. Unii experţi sunt convinşi că pentru soluţionarea acestor conflicte este nevoie de a tăia versiunile istorice a problemei. Dar realitatea e aceea că este aproape imposibil de a realiza o astfel de soluţie. Explicaţia este evidentă. Unul dintre cele mai importante efecte a modernizării mondiale este trendul explicit spre omogenizarea culturală. Mulţi oameni in statele multiculturale îşi pierd subzistenţa economică tradiţională, obiceiurile, cultura populară şi chiar limba maternă. Iată de ce cea mai principală şi uneori unica bază pentru identitatea lor etnică rămân naraţiunile despre strămoşi şi faptele lor glorioase. Şi deci , atâta timp cât oamenii se identifică ca comunităţi distincte ei vor fi atraşi de trecut tot mai mult şi mai mult.