Despre trădare şi iertare, fara cale de întoarcere

La începutul lunii septembrie am răsfoit o revistă pentru tineri apăruta pe lângă o mănăstire din nordul Moldovei. O revistă bine alcătuită, al cărei spirit se apropie destul de mult de cel isihast. Legat de isihasm vom scrie cu altă ocazie. Însă, în general, am recomanda oricui e pasionat sau nu de literatură, să nu treacă cu vederea, dacă îi va cădea în mână, un tom de poezie religioasă de Vasile Voiculescu. O spun aceasta dintr-un anumit motiv. Noi, tinerii, care am terminat liceul la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, nu eram prea religioşi. Însă ţin minte că ne-a impresionat poezia despre Grădina Ghetsimani, semnată de V. Voiculescu. Vă daţi seama, el simţea! Iar noi nu mai simţim nimic…

Revenind la revista pentru tineri, la rubrica „Răspuns către cititori”, am citit un text care m-a amărât. Am vrut să le scriu chiar. Dar de unde? Mai am eu timp în ziua de azi? Verificăm căsuţa de e-mail, citim ştirile pe net, mai vorbim cu cineva pe messenger… Mai ai timp să scrii o scrisoare? Răspunsul respectiv, din revistă, conţinea o eroare. Aceasta, pe de o parte, e şi pentru că toţi sântem oameni. Pe de altă parte, în teologia ortodoxă, sânt teme, pe care, dacă nu le cunoşti, dar încerci să le abordezi prin intuiţie, greşeşti. Pe semne că la revistă îşi scrisese amarul său un tânăr. El spunea de o durere mare pe care o avea. Poate chiar mai potrivit e termenul suferinţă. Soţia sa l-a înşelat cu altcineva şi apoi s-a întors şi şi-a cerut iertare. Părintele, semnatar al răspunsului, îi spunea tânărului că el suferă din orgoliu şi că trebuie să ierte pe cineva care se pocăieşte, iar că prin rugăciune vor merge mai departe înainte.

Un răspuns foarte greşit şi în contradicţie cu Pravila ortodoxă. De ce? Mai jos vom explica de ce. Între timp menţionez faptul că, din păcate, nu am avut cum eu să îi răspund acelui băiat. Problema trădării într-o relaţie nu poate fi tratată de oricine. Fie de o persoană care a trecut prin aceeaşi situaţie, fie de un teolog care cunoaşte foarte minuţios dogmatica şi alte compartimente ale Ortodoxiei. Vom începe de la faptul că ce a făcut respectiva soţie se numeşte în pravila noastră medievală – preacurvie. Un păcat foarte grav. De exemplu, în Evul Mediu, pentru o aşa greşeală o persoană nu avea voie să se împărtăşească cca 25 de ani, dar nici să stea în Biserică, ci doar la intrare sau în curtea bisericii. Problema nu e în faptul că unii din cei care vor citi această vor fi de acord sau nu. Am dat principiul pentru a vedea cât de grav era cotat acest păcat.

Am spus despre poziţia Bisericii faţă de acest păcat. Dar tot în pravila Ortodoxă este o pagină pe care scrie ce trebuie sau ce nu trebuie să facă cel care a fost înşelat astfel. Încă o precizare, în Ortodoxie există uneori mai multe soluţii. De exemplu, una luată la Cartagina, în anul 462 e.n., alta la Constantinopol în anul 632 e.n.. putem observa că ori de câte ori Sfinţii Părinţi, care s-au adunat la sinoade, au abordat problema. Am revăzut recomandările de la mai multe sinoade Ortodoxe. Dragi cititori, ştiţi ce scrie acolo? Scrie că persoana înşelată, de cel/cea cu care e casătorit, nu are voie sa primeasca înapoi pe cel/cea care a săvârşit preacurvia. Păcatul e atât de mare şi atât de straşnic, încât trădatul nu are cum şi nu are de ce să primească înapoi pe desfrânatul sau pe desfrânata. (Şi asta nu doar pentru aceea că în respectivul/respectiva, ca urmare a păcatului, au intrat şi toate păcatele persoanei cu care s-a desfrânat…).Şi doar la un sinod local, într-o singură recomandare, cu mare rezervă, Sfinţii Părinţi spuneau că dacă cel trădat doreşte atât de tare să primească pe trădător, o poate face, dar Biserica nu poartă nici o responsabilitate pentru aceasta.

Revenind, înţelegem că cel trădat trebuie să ierte. Pentru a putea merge mai departe, el e obligat de creştinism să ierte, dar el nu are dreptul să primească pe trădător.

Mă ve-ţi întreba din ce raţiuni Părintele sus numit a greşit. Nu ştiu. Bănuiesc, că Părintele cunoaşte şi trăieşte isihasmul, dar aşa e situaţia că nu ştie pravila (dar nici nu ai de unde să o ştii, trebuie să fii foarte pasionat sau să o simţi). Părintele a aplicat inexact principiul isihast ca absolut tot ce se întîmplă, trebuie să se întîmple. Din cauza păcatelor noastre, postulatul e mai mult decât corect, e un adevăr absolut, însă în situaţia de mai sus el nu se aplică. Dacă doriţi ca paranteză o ilustrare a acestui principiu isihast în ziua de azi, putem da exemplul Transnistriei care nu e a noastră nu pentru că cei de la Tiraspol au vreo putere sau Moscova. Nu e a noastră pentru că drăguţii noştri gastarbaiteri duc un mod de viaţă desfrânat acolo unde sânt plecaţi. Dar asta nu e destul. Şi tinerii noştri de acasă duc un mod de viaţă desfrânat. Acest păcat atât de mult apasă asupra ţării, că de ar vrea politicienii, tot nu s-ar rezolva. Corectarea morală a societăţii ar duce la rezolvarea problemei transnistrene. Nu cer nimănui să subscrie la fraza de mai sus. Am spus cum ar arăta ilustrat principiul isihast în acest caz. Sfântul Nicolae Velimirovici scria – atunci când se afla la Dachau (!) – „am greşit şi ne-am luat răsplata!” Se referea atât la distrugerea Serbiei de către nazişti, cât şi la faptul că se afla în lagăr. Mai adaug şi ceea ce spunea Părintele Tadei, de la mănăstirea Vitovniţa din Serbia – „cum îţi sânt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”.

În concluzie putem afirma faptul că dacă cineva s-a aflat în situaţia tânărului înşelat să ştie, fără nici o rezervă, că ţinând cont de pravila Ortodoxă, desfrânatul/desfrânata, nu e primit înapoi. Trebuie iertat, dar nu e primit. Trădatul are dreptul la o nouă viaţă personală, pe care în mod normal ortodoxia o poate accepta doar cu foarte mari rezerve. Trădătorul în schimb nu are drept decât la pocăinţă.

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Web:

Comentarii:

Titlu:

UBB: