Nichifor CRAINIC: Sensul tradiţiei

de Nichifor CRAINIC

Între romanticii noştri europenizaţi din veacul trecut şi „intelectualiştii” europenizaţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar în cultura romantismului îi apleca la izvoare locale şi-i învăţa să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizaţi în ordinea creaţiei literare. „Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt „intelectuali” în măsură în care sunt „franţuzomani”; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc „intelectualism” şi „raţionalism” nu e decât adaptarea la o anumită direcţie din cultura franceză şi întotdeauna abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură ideea d-lui Mihail Dragomirescu „de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că aceasta e cazul „intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o ân timpul din urmă, s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acesta: „O spiritualitate nouă? Nu este oare3cum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţe spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!”. Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualităţii: „Directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe, înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre o spiritualitate, poporul românesc este tăgăduid, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este în cazul întâi un nimic; în cazul al doilea – o primejdie. Şi atunci, între „intelectualiştii” care vor să se „prefecţioneze” şi între poporul imperfictibil se impune... ruptura!

Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare de a nu şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. „Intelectualiştii”noştrii refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriul raport cu realităţile de la noi.Un spectacol lamentabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional”, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze prin vre-un semn oarecare această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al „intelectualiştilor” nu numai în raport cu realităţile româneşti, cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a şti – zic ei; dar şti înseamnă pentru ei a înmagazina lucrurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. „Mergem către Europa – zice unul. Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. Înseşi cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foleitoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a născut un fenomen caracteristic: reportajul intelectual. Mişcarea „intelectualistă” e de fapt un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat în aparenţă, pe atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar nu e decât acelaşi reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus într-atât încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Probleme româneşti sunt absente din acest scris reporticesc. Fiindcă din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton, ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflăcărată „gloria continantului nostru”. Pradă unui prestigiu seducător, niciodată „intelectualiştii” dunăreni nu şi-a pus întrebarea: ce adaugă ei la gloria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentului? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu isprava pe care o fac (în cinstea continentului!): negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când, în numele Franţei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antreprenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce căte o notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor.

Să admitem că însă reporterii intelectuali şi intelectualii-anexe, declaraţi pentru cultul intelectului şi pentru „plusul de cunoaştere cu atribute de înaltă inutilitate” (termenii sunt împrumutaţi din presa franceză), sunt cu adevărat chinuiţi de „setea de a şti şi a perfecta imaginea interioară”. Această imagine interioară se numeşte pe numele ei adevărat chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar însă cum ei resping „transcendentul divin”, ar putea să ne lămurească după care model îşi perfectează imaginea interioară? Poate după modelul într-adevăr a domnului Maurice de Wallefe? Iar această sete de a şti, atât de orgolios afirmată şi totuşi atât de crud dezminţită prin apriorica tăgăduire a poporului, se poate opune directivelor tradiţionaliste într-adevăr când ea îşi asumă titlul de înaltă inutilitate: a şti pentru a şti, a şti pentru a fi inutil! Adică a şti pentru a putea să refuzi celorlalţi ştiinţa ta. Perfecţionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. Şi atunci: cum se perfecţionează această imagine prin simpla ştiinţă şi ce fel de morală are această perfecţiune care, refuzându-se celorlalţi, se izolează de inutilitate. Imoralismul acestei concepţii acuză încă odată aceste tendinţele centrifugale ale intelectualilor- anexe şi dovedeşte încă odată dezorientare şi confuzie.

În linii general, setea de a şti se referă la ceea ce se cheamă cultura consumatoare sau, mai precis, consumaţie culturală. E o atitudine diferită de atitudinea noastră. Tradiţionalismul voieşte o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie. Aceasta nu exclude consumaţia culturală, ci o implică, acordându-i însemnătatea subordonată pe care o are în realitate. Expresie a poporului, creaţia culturală e în funcţie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a şti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceea ce alţii n-au creat şi sta numai în natura respectivului popor de a crea. A şti e un mijloc care ajută creaţia autohtonă. Dar creaţia, aceasta rămâne ţinta supremă! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuie confundate, dar pe care adversarii tradiţionalismului le confundă când se declară pentru consumaţia culturală. Ei cred, poate, că tradiţionalismul se opune consumaţiei culturale. Dar tradiţionalismul, întemeiat pe personalitatea naţională, primeşte elementele oricărei culturi mai înaintate (nu numai ale celei franceze) şi le socoteşte ca stimulente ale acestei personalităţi. Consumaţia culturală e, ca şi orice consumaţie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune condiţia neapărată a personalităţii care asimilează. Trebuie să recunoaştem că, tăgăduind cu uşurătatea obişnuită personalitatea naţională, „intelectualiştii” europenizanţi sunt consecvenţi când se declară, ridicul de superbh, pentru o consumaţie inutilă. În cazul lor nu mai poate fi vorba de asimiliare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalităţii naţionale, se anexează culturii străine pe care o crede idealul său de perfecţiune.

Superba inutilitate ar căpăta, în acest stadiu, un aspect tragic dacă, bunăoare, intelectualul nostru anexă ar avea temperamentul extremist al nihilismului rus. În Rusia, tipul tot mai numeros al nihilismului a creat un conflict din ce în ce mai adândcit între el şi popor, până când acest conflict s-a rezolvat în catastrofa revoluţiei. Norocul e că negativismul intelectualului nostru anexă nu se aplică la ordinea politică şi socială, mărginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea însăşi inofensivă, are mai mult un aspect ridicol. Noi suntem un popor cu bun-simţ şi cu ironie. Izolările în estetisme dispreţuitoare şi olimpice au căzut totdeauna în raza săgeţilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care totuşi era un talent, ar trebui să dea de meditat tinerilor cu superbă „imagine interioară”.

Tradiţionalismul, prin urmare, socotind necesară opera de asimiliare culturală, îi dă importanţă reală, adică secundară, de mijloc în sporirea forţelor creatoare autohtone. Pentru tradiţionalişti, eterna chestiune a occidentalizării sau a raporturilor cu Occidentul, care încurcă şi dezorientează atâtea intelegenţe româneşti, se reduce la un proces firesc de asimilare. Dar dincolo de această asimilare, ţinta înaltă rămâne creaţia proprie. Un Nicole Bălcescu, un Mihail Kogâlniceanu, un B.P. Haşdeu, un Mihai Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau un Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoit aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor. Dacă menirea poporului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul şi asemănarea lui, afirmaţia aceasta implică şi soluţia unei orientări. Cine preconizează orientarea spre Occident rosteşte un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă îndreptarea spre Orient, după Orient. Altarele se aşează spre Orient, icoanele căminului se aşează pe peretele dinspre Orient, ţăranul, când se închină pe câmp, se întoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni că lumina vine de la Răsărit. Şi cum noi ne aflăm geografic în Orient şi cum, prin religia ortodoxă, deţinem adevărul luminii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea de care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini – soarta noastră se cuprinde în aceste date geoantropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţii noastre creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principială a unei culturi româneşti; negaţia unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort.
Dar negativismul acesta de tineri născuţi leşinaţi e contrazis de vlagă vitală şi de voinţă creatoare a unui popor care, în clipa de faţă, îşi trăieşte frenetic sărbătoare libertăţii cucerite prin energia lui. E adevărat că durăm de două mii de ani, dar atăzi n-avem, totuşi convingerea că suntem un popor tânăr, abia deşteptat la viaţă? Nu rostim cu toţii: tânărul popor românesc? Consensul unanim asupra acestei tinereţi e lucrul de căpetenie în zămislirea unei culturi proprii. Unul din vechile noastre basme vorbeşte despre „tinereţe fără bătrâneţe”, expresie mitologică a vitalităţii poporului. Tinereţe fără bătrâneţe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios şi alcătiuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile în această ţară, hrănit de grâul şi vinul pământului şi biciuit de dogoarea soarelui şi de pleasna vântului – a cărui roşie vigoare pulsează în trupul definit al poporului de azi. Tinereţe fără bătrâneţe e însuşi sângele acesta care se ramifică în noi toţi şi prin a cărui taină vie ne simţim solidari între noi, moştenind pe cei care au trăit mai înainte şi trăind în cei care se vor naşte. Fizionomia culturii româneşti o va da acest sânge misterios. Un popor îmbătrâneşte când puterile lui s-au sleit în creaţii de cultură şi de civilizaţie. Meşterul Manole e osândit să moară, aruncându-se de pe acoperiş, după ce – ultima podoabă – îşi aşezase crucea de aur pe turla bisericii clădite de geniul lui. E o fatalitate a istoriei că popoarelor mor ucise de propria lor creaţie, pentru a supravieţui prin ea, ca Meşterul Manole prin biserica lui. Dar noi suntem abia la început, când urechea e dispusă să asculte nu cuvintele nihilismului, ci strigătul cocoşului care vesteşte răsăritului soarelui.

Comments (0)

Scrieti comentariu

Your Contact Details:

Nume:

Email:

Web:

Comentarii:

Titlu:

UBB: